Transfigurarea sau marea sărbătoare a Schimbării la Faţă a Domnului

Transfigurarea sau marea sărbătoare a Schimbării la Faţă a Domnului nostru ne-a dat prilejul de a ne aminti de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine? Cuvintele pe care le grăiesc vouă nu le vorbesc de la Mine Însumi, ci Tatăl – Care este în Mine – Acesta face lucrările. Credeţi Mie că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine, iar de nu, pentru faptele acestea credeţi Mie” . Mari şi nemăsurate au fost minunile Domnului nostru Iisus Hristos. Cu un singur cuvânt al Său a înviat pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii, pe fiul văduvei din Nain, încă şi pe Lazăr, care era în mormânt de patru zile întregi. Cu un singur cuvânt al Său a certat vânturile şi valurile lacului Ghenizaret şi s-a făcut linişte desăvârşită, cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni fără femei şi copii, iar cu patru pâini, patru mii. Să ne amintim cum în fiecare zi îi vindeca pe cei bolnavi, tămăduind orice fel de boală, izgonea duhurile cele viclene din demonizaţi, cum a redat vederea celor orbi şi auzul celor surzi printr-o singură atingere… Nu ajung acestea? Toate acestea, însă, nu au fost suficiente pentru oamenii care Îl invidiau, pentru oamenii despre care marele prooroc Isaia a spus: „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi privind veţi privi şi nu veţi vedea. Că s-a îngroşat inima norodului acestuia şi cu urechile greu au auzit, şi ochii lor şi-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă şi să-i vindec pe ei”. La toate acestea, care însă nu au fost suficiente pentru oamenii greoi la auz şi cu ochii întunecaţi, Domnul nostru Iisus Hristos a adăugat marea minune a Schimbării Sale la Faţă pe Muntele Tabor.Lui, Care a strălucit cu lumină dumnezeiască, I s-au arătat profeţii din Vechiul Testament, Moise şi Ilie, şi I s-au închinat ca Dătătorului de Lege. Cu frică şi cu spaimă priveau această privelişte minunată cei mai aleşi dintre apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, iar după norul care i-a acoperit, s-a auzit glasul lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi”. Sfinţii Apostoli au propovăduit în întreaga lume că Domnul nostru Iisus Hristos este „cu adevărat raza Tatălui”. Lumea întreagă, auzind aceasta, ar fi trebuit să îngenuncheze înaintea Domnul Iisus Hristos şi să se închine adevăratului Fiu al lui Dumnezeu. Ar fi trebuit ca arătarea pe Tabor a celor doi dintre cei mai mari profeţi ai Vechiului Testament şi închinarea lor în faţa Domnului Iisus Hristos în timpul Schimbării Sale la Faţă să închidă pentru totdeauna buzele dezgustătoare  ale cărturarilor şi fariseilor, care Îl urau pe Domnul Iisus şi Îl considerau călcător al Legii lui Moise. Dar şi până astăzi, evreii nu cred că El este Mesia. Nu doar evreii nu cred în El, dar şi pentru mulţi creştini, din ce în ce mai mult lumina dumnezeiască a Domnul nostru Iisus Hristos este o piedică.  Din ce în ce mai mică devine „turma cea mică” a lui Hristos, (turmă) pentru care lumina dumnezeiască a lui Hristos străluceşte cu aceeaşi putere cu care a strălucit apostolilor Petru, Iacob şi Ioan atunci pe Muntele Tabor.

Însă să nu deznădăjduim, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia”. Necredinţa între popoare a luat dimensiuni neliniştitoare şi lumina lui Hristos a fost umbrită de norul cel întunecos al ateismului. Astăzi, mai des ca niciodată, ne amintim de înfricoşatul cuvânt al lui Hristos: „Dar când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credinţă  pe pământ?”. Însă să nu deznădăjduim, deoarece, vorbind El despre semnele celei de-a doua veniri a Sa, a spus: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”. Aşadar, viaţa voastră să fie în aşa fel încât, în acea zi înfricoşătoare a Judecăţii, să putem să ridicăm capul nostru şi nu să-l plecăm adânc, deznădăjduiţi.

De ce Domnul a gasit de cuviinta sa Se schimbe la fata inaintea ucenicilor Sai si sa li Se arate in acea stralucire de lumina orbitoare, care Il lumina ca o rasfrangere a slavei ceresti? Care este scopul Schimbarii la Fata? Condacul sarbatorii, pe care il canta Biserica Ortodoxa, ne da raspunsul.

In munte Te-ai schimbat la fata, Hristoase Dumnezeu­le, si, pe cat au cuprins ucenicii Tai slava Ta, au inteles ca, de Te vor vedea rastignit, sa cunoasca Patima cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui.” Au venit zile grele, pline de amaraciune si suferinta – zile­le patimirilor, rastignirii si mortii Domnului. Slaba credinta a ucenicilor Lui trebuia sa treaca printr-o zguduire cumplita: urma sa-L vada pe iubitul lor Invatator, mandria si nadejdea lor, pe Marele lor Proroc, despre Care credeau cu sinceritate ca e puternicul Mesia, insangerat, ranit, rastignit pe cruce ca un raufacator, inconjurat de batjocura si ocara. Va rezista oare, credinta lor? Vor fi in stare sa-si pastreze devotamentul fata de Invatator? Il vor mai recunoaste, ca inainte, in acest om batjocorit, adus la ultima treapta a suferintei si a durerii pe acel Mesia pe care asteptau sa-L vada in nimbul gloriei si stralucirii pamantesti? Nu-I vor intoarce spatele, intristati si indurerati ca le-a inselat visele si nadejdile? Era posibil. Si iata ca, pentru a le intari credinta in Mesia-biruitorul, pentru a-i sprijini in vremea ispitelor ce aveau sa vina, trebu­ia sa le arate macar o slaba stralucire a slavei ce-L astepta pe Invatatorul lor – nu a slavei medaliilor aurite si maretiei de fatada care alcatuieste podoaba domniilor pamantesti, ci a nestricacioasei slave a Imparatiei lui Dumnezeu cu nepieri­toarea si vesnica frumusete a sfinteniei si a maretiei duhovnicestiTraind clipele de neuitat ale Schimbarii la Fata, ei puteau privi cu mai multa incredere grozavia si rusinea Rastignirii si, simtind in suflet framantarea indoielilor viclene, puteau cu usurinta sa le inabuse prin aducerea aminte de stralucitoarea lumina a Taborului. Nu avea cum sa nu apa­ra gandul datator de tarie:Da, Invatatorul moare in rusine si in necinste… Da, este pironit pe cruce, insa noi am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal (In 1, 14), am vazut puterea si stapanirea Lui, am auzit glasul ceresc care dadea marturie despre El si stim fara putinta de indoiala ca El ar fi putut sa scape de aceasta rusine si de aceste patimiri daca ar fi vrut, folosindu-Se de puterea Sa si de dragostea pe care I-a aratat-o atat de limpede Tatal Ceresc, insa… pati­meste. E limpede ca asa vrea El. E limpede ca patimirile Lui sunt de bunavoie”. Credinta in Invatator, in puterea Lui si in biruinta Lui viitoare trebuia sa ramana neclintita, in pofida rastignirii si a mortii pe cruce. Pe langa asta, dupa Schimbarea la Fata ucenicii puteau sa dea marturie cu toata hotararea inaintea intregii lumi ca Invatatorul lor este Fiul lui Dumnezeu Cel iubit, Lumina din Lumina, stralucirea slavei si chipul ipostasului Tatalui Ceresc, ca El este cu adevarat stralucirea Tatalui in umbra vietii pamantesti intunecate de pacat, fiindca auzisera mar­turia Cerului despre aceasta. In fine, Schimbarea la Fata a descoperit inaintea ucenici­lor un colt al viitoarei Imparatii a lui Dumnezeu, al slavei si fericirii care-i asteapta pe toti urmatorii adevarati ai Dom­nului. Daca El va fi intru slava, inseamna ca si ucenicii Lui credinciosi se vor desfata de aceasta slava, fiindca unde sunt Eu, a fagaduit El, acolo va fi si slujitorul Meu. Daca-Mi slujes­te cineva, Tatal Meu il va cinsti .Pentru muritor este greu sa-si inchipuie si sa simta aceasta fericire, fiindca cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El insa in momentul Schimbarii la Fata cel putin cei trei ucenici alesi ai Domnului au simtit, fara indoia­la, chiar daca nu deplin, fericirea vietii viitoare, pacea cereas­ca si adierea harului dumnezeiesc, care le-au umplut inimi­le de fericire si bucurie nepovestita. Nu degeaba impulsivul Petru, care reactiona mai repede decat toti la orice impresie, a dat marturie imediat despre aceasta bucurie:Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici; si sa facem trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una. Traind macar o data aceasta bucurie, ucenicii, bineinte­les, nu aveau sa uite niciodata acele clipe, si in amintirea lor, in pregustarea fericirii vietii ceresti, gaseau o confirmare a caii alese de catre ei si un imbold puternic de a implini in viata cu ravna neabatuta poruncile Domnului, ramanand urmatori credinciosi ai Lui, ca sa intre intru bucuria Domnului lor. Aceeasi insemnatate o are insa Schimbarea la Fata a Dom­nului si in viata noastra. Ucenicii Domnului au trait nemij­locit bucuria acelui moment; noi, crezand marturiei lor, ne convingem de realitatea neindoielnica a fericirii ce reprezin­ta urmarea si rasplata vietii in Hristos. Si pentru noi Schim­barea la Fata este chezasia si marturia fericirii viitoare din cer, rasfrangerea ei, care scanteiaza ca un fulger indepartat in mijlocul amaraciunii si mahnirii vietii noastre. Ea ne-a ara­tat cum va fi omul renascut, luminat, plin de har, atunci cand va atinge inaltimea desavarsirii si va rasfrange in sine stra­lucirea slavei Tatalui. Fara descoperirea de pe Tabor nu am fi avut niciodata idee despre luminata stare a dreptilor, care poate fi atinsa si se poate manifesta exterior, intr-o anumita masura, inca de pe pamant, dar care in toata deplinatatea sa se va descoperi in viitor, atunci cand dreptii vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor. Tocmai aceasta imagine a starii viitoare ne-a aratat-o Domnul pe Tabor atunci cand a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina . Aceasta idee despre fericire ca urmare a vietii drepte, care duce la unirea cu Dumnezeu, trebuie sa fie deosebit de dra­ga si pretioasa pentru om. Toti, fara exceptie, nazuiesc catre fericire, chiar daca o inteleg diferit, se agita cu febrilitate in cautari desarte, si in cele din urma se conving cu deznadejde ca alearga dupa naluci si ca nu stiu, totusi, unde e cheia feri­cirii lor. Asa cum statea eroul din poveste la raspantie, omul sta totdeauna nedumerit in fata vesnicei intrebari: unde este drumul spre fericire? Schimbarea la Fata raspunde la aceasta intrebare.

Oricate dezbateri s-ar purta cu privire la posibilitatea Schimbarii la Fata si la natura luminii de pe Tabor, un lucru este neindoielnic: o raza a celei mai inalte fericiri a luminat in acele clipe inimile ucenicilor Domnului, si cauza consta in contemplarea luminii dumnezeiesti. Daca a fost de ajuns contemplarea acestei slave pentru a-i umple de fericire pe ucenici, cum trebuie sa fie fericirea omului care a ajuns la unirea indeaproape cu Dumnezeu in asa masura incat Domnul locuieste in el, patrunzandu-i intreaga fiinta cu slava Sa cea neinserata, ce pare a se revarsa din omul sfintit si luminat de prezenta Lui! Tocmai in aceasta consta fericirea suprema: in unirea cu Dumnezeu, care il face pe om partas al slavei dumnezeiesti. In aceasta consta si dezlegarea problemei fericirii genera­le, caci fericirea este simtita de fiecare om in mod personal, in propria sa inima, este intotdeauna individuala. Societatea nu are un organ aparte, o inima colectiva, care sa fie in sta­re sa traiasca o stare obsteasca aparte, specifica, de fericire. Ca atare, problema fericirii obstesti nu poate fi pusa asa cum este pusa adesea in mod gresit: „Faceti fericita societatea, si fiecare membru al ei va fi fericit.” Experientele de realizare a acestui program au fost numeroase, insa toate au esuat. Aici este exact pe dos: daca fiecare membru in parte al societatii e fericit, si viata sociala e fericita. Fericirea obsteasca, la fel ca o insula de corali, creste prin sumarea fericirilor individuale. O societate fericita este o suma de oameni fericiti. In ce consta trairea personala a fericirii stim acum din povestirea evanghelica despre Schimbarea la Fata. Prin ace­easi etapa trece si calea spre fericirea generala, cheia careia este aceeasi: unirea cu Dumnezeu. Aceasta este o concluzie pretioasa pentru noi, mai ales in aceste vremuri intunecate, lipsite de bucurie, cand s-ar parea ca nici o raza de fericire – nici personala, nici obsteasca – nu straluceste prin norii intunecati si desi ai urii si descurajarii.

Dar pentru a ajunge la fericirea unirii cu Dumnezeu fie­care dintre noi trebuie neaparat sa renasca duhovniceste, sa se „schimbe la fata”, fiindca Dumnezeu lumina este, si intu­neric nu este intru El, iar lumina nu poate avea impartasire [partasie] cu intunericul, si Dumnezeu nu poate primi sufletul nostru intunecat asa cum este el acum. Asadar, pentru fericirea generala este neaparata nevoie de renasterea personala, de „schimbarea la fata”personala. Pen­tru a ne schimba viata, pentru a o imbunatati, trebuie neapa­rat sa ne „schimbam la fata” noi insine. Multi oameni se plang acum, foarte des, de viata. Aproa­pe ca nu e nimeni multumit, insa intotdeauna, ca raspuns la aceste plangeri si oftari, imi pun fara sa vreau intrebarea: „Dar ce ati facut ca sa va imbunatatiti viata?” Descurajarea, plangerile si inactivitatea nu sunt de ajutor. Toti asteptam fericirea mura-n gura, de parca o sa vina cineva, o sa rezol­ve totul, o sa ne aranjeze viata, iar noi va trebui doar sa acceptam purtarea lui de grija si sa ne desfatam de bunas­tarea creata fara participarea noastra. Trebuie sa intelegem ca aceasta atitudine fata de viata e radical gresita. Oricine ar fi cel ce s-ar apuca de aranjarea vietii noastre si oricat de mare ar fi talentul cu care ar face asta, vom strica negresit orice viata primita in dar daca nu ne vom schimba noi insi­ne si nu vom lucra la imbunatatirea noastra duhovniceas­ca. Dintr-un material prost va iesi totdeauna o constructie proasta. De aceea, fiecare dintre noi are indatorirea de a-si dezvolta si imbunatati natura duhovniceasca, si acest efort nu poate fi impiedicat de nici un fel de conditii exterioare de existenta. „Schimbarea la fata” duhovniceasca este indispensabila pentru fiecare dintre noi, ca o conditie obligatorie a fericirii personale si obstesti.

Ce ne trebuie pentru asta? Mai intai de toate, trebuie neaparat sa ne daruim lui Dumnezeu pe de-a-ntregul. Aceasta nu inseamna, desigur, ca veti putea sa infaptuiti imediat in viata voastra aceasta pornire sfanta, aceasta ruga: va asteapta o lupta indelungata si inversunata, dar trebuie sa luati cu sinceritate aceasta hotarare de suprema insemnata­te si sa o apucati fara intoarcere pe calea vietii noi, a vietii de ascultare si de slujire a lui Dumnezeu, oricat de mari ar fi gre­utatile care va asteapta.

S-ar parea ca vremurile de acum sunt deosebit de prielni­ce pentru o asemenea hotarare. Nu demult, viata parea atragatoare si atragea irezistibil, imbracandu-se in toate culorile scanteierilor amagitoare, insa seducatoare. Stralucirea cultu­rii exterioare, a comoditatilor si confortului, toanele luxu­lui orbitor, veselia si finetea de spirit imbatatoare, eleganta formelor, ce ascundea pacatul, elanurile pasionante ale artei, diversitatea si accesibilitatea placerilor intelectuale, eleganta atatatoare a vietii – toate acestea momeau, imbatau, ferme­cau. In acest torent de impresii pestrite era greu de rezistat.

Acum insa? Ce inseamna acum viata din aceasta latura exterioara? Slava lui Dumnezeu, din valtoarea ametitoare a trecutului apropiat n-a ramas nici urma! Totul e plictisitor, cenusiu, lipsit de culoare. Nu mai sunt nici stralucirea cultu­rii, nici inspiratiile artei, nici profunzimile gandirii adanci! Mizerie cenusie totala. Viata lumeasca este acum ca o destrabalata batrana cu fardul scorojit pe obraji. Nu demult parea inca provocatoare, seducatoare, iar acum inaintea noastra se afla numai o sarantoaca ponosita in zdrente murdare. Si atunci, de ce sa ne para rau? Oare este greu sa renuntam la aceasta nimicnicie respingatoare? Simtim cu totii limpede ca intr-o astfel de viata nu este nici lumina, nici bucurie. Si atunci, de ce sa nu incercam sa o umplem cu un nou continut? De ce sa nu ii dam o noua orientare si un nou sens? De ce sa nu cautam bucurii noi, duhovnicesti? Necazul nostru consta in inertie, in nemisca­rea duhovniceasca. Acesta este primul moment. Trebuie neaparat sa gasim in noi puterea si dorinta de a veni la Dumnezeu si de a spune: Doamne! Iata-ma aici, ina­intea Ta! Vreau sa fiu al Tau! Gandurile mele, talentele mele, puterile mele: totul, totul trebuie sa-Ţi apartina numai Ţie! Ma daruiesc si ma inchin Ţie cu totul, ca sa-Ţi slujesc! Pen­tru mine insumi nu las nimic… Sa Te iubesc, sa Iti slujesc, sa traiesc prin Tine, pentru Tine si in Tine: iata tot ce imi tre­buie si toata cererea mea!“ Amin (publicat pe f.b de Ioan Monahul)

Despre ioanelixir

scriu despre societate, religie, economist
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s