Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, dar pentru cei mântuiţi este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1,18). Crucea lui Hristos a fost scară a suirii din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos. Pentru noi, ea este scară a suirii la cer îndată după desfacerea sufletului de trup, însă pe ea se suie doar cei ce s-au obişnuit să umble sub cruce în viaţa de acum.
Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări! Ea înseamnă că Domnul, prin Crucea Sa, a stricat iadul şi i-a slobozit pe cei care se aflau acolo înaintea venirii Lui.
Aşadar dacă Crucea lui Hristos a fost scară de suire din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos, ce este ea, atunci, pentru noi? Pentru noi, ea este scară de suire la cer îndată după desfacerea sufletului de trup. Pentru că acum cei ce cred în Hristos Iisus nu se pogoară la iad.
Şi atunci, cât de mângâietor trebuie să fie pentru noi faptul că apropiaţii noştri, părăsind această lume, nu sunt luaţi pe neaşteptate, în starea aceasta, de drumul necunoscut, ci îndată îl întâmpină pregătiţi – şi cât de dulce este încredinţarea că poate nici noi nu suntem lipsiţi de mângâierea aceasta. Să mulţumim Domnului, Care a rânduit toate acestea pentru noi. Pentru toţi cei care ies din această viaţă a fost pregătită scara urcuşului la cer, şi anume Crucea… însă de fapt urcă pe ea doar cei care s-au deprins să umble sub cruce în viaţa de acum… Iar cei care în viaţa de acum nu au reuşit sau nu au vrut să umble sub cruce aşa cum trebuie nu vor trage nici un folos de pe urma faptului că pentru cei care pleacă de aici există o scară către cer. Pentru că ei fie n-o vor găsi, fie, găsind-o, nu se vor putea folosi de ea.
După aceasta puteţi trage învăţătura pe care v-o insuflă această biserică cu hramul înălţării Sfintei Cruci, aflată în cimitir! Prin aceasta parcă s-ar zice: „Mângâiaţi-vă cu faptul că după despărţirea de trup vi se pregăteşte scară către cer, dar totodată îngrijiţi-vă şi de pregătirea pentru a urca pe ea, deprinzându-vă să umblaţi cu bună chibzuinţă sub cruce de-a lungul vieţii de acum.”
Auzind acestea, să nu suspine nimeni cu amărăciune, zicând: „Ce să facem? De unde să luăm cruci şi cum să umblăm sub greutatea lor?” Nu vă neliniştiţi! Domnul ştia că fară cruci nu putem avea parte de mântuire, şi ca atare a rânduit viaţa noastră în aşa fel, încât clipă de clipă şi din toate părţile suntem înconjuraţi de cruci. Ne rămâne de făcut numai un singur lucru… să luăm asupră-ne şi să ne purtăm crucile aşa cum trebuie.Va voi arăta care sunt crucile acestea, cum trebuie luate şi purtate.
Cea dintâi cruce este această amară petrecere a noastră pe pământ, plină de necazuri, de lipsuri, de nemulţumiri, de boli şi de tot felul de nevoi. Doar am fost zidiţi pentru fericire, însă, călcând porunca, am fost surghiuniţi din rai – şi iată că ducem epitimia petrecerii vremelnice în această vale a plângerii şi a tânguirilor… Nimeni nu este liber de această cruce, însă oricine are libertatea de a şi-o preface într-o doctorie vindecătoare sau de a-şi otrăvi viaţa cu ea. Pentru ca aceasta din urmă să nu se întâmple, iată ce este de făcut… Trebuie să socotim că merităm starea aceasta şi să Ii spunem Domnului sincer: „Nu merit ceva mai bun!“; după aceea trebuie să ne ocărâm pe noi înşine, că suntem singurii vinovaţi de toate acestea şi, în fine, să îndurăm cu seninătate toate necazurile. Numai umblând în felul acesta, sub această cruce, vom primi îndrăznire ca şi după ieşirea din cele de aici să ne suim pe Cruce către cer.
Cea de-a doua cruce este alcătuită din toate slăbiciunile noastre, din toate simţămintele şi dispoziţiile nedrepte ale inimii noastre. Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă acesta, ascultând de sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răului, care a strâmbat firea lui cea bună… nu a nimicit-o, ci, altoindu-se pe ea, stă înaintea ei ca o sminteală şi o ispită. Nimeni nu este slobod nici de această cruce, şi cine nu ştie cât de tulburătoare şi de supărătoare este ea! Iată ce trebuie să facă cel care vrea să o întoarcă spre folosul său: să nu se lase târât de nici o pornire nedreaptă a inimii; dacă s-a lăsat târât fară voie, să se pocăiască şi să ia din nou poziţie de luptă împotriva patimilor.Orice refuzare a patimilor păcătoase, orice biruinţă asupra lor este un pas sub Cruce şi pregătire pentru suirea treptată de după moarte, pe Cruce, în rai.
Cea de-a treia cruce, altfel spus al treilea fel de cruce, este osteneala, pe care nu o putem ocoli, împreunată nedespărţit cu greutăţile şi răbdarea în îndeplinirea îndatoririlor ce stau asupră-ne. Nici un om nu este liber de îndatoriri – însă îndeplinirea acestora cere neapărat încordarea puterilor şi statornicie sau, totuna, osteneală şi răbdare… Astfel, răbdarea în împlinirea statornică a îndatoririlor cu care suntem însărcinaţi, dimpreună cu biruirea tuturor piedicilor legate de aceasta, alcătuieşte crucea şi, totodată, felul în care ne putem folosi de ea precum se cuvine. Eşti tată sau mamă? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de tată, de mamă… Eşti judecător? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de judecător conştiincios (despre cel lipsit de conştiinţă ce să mai vorbim… acela se spânzură singur pe cruce spre pierzare). Eşti învăţător? Fă-ţi neobosit treaba de învăţător… Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum trebuie… Astfel, fiecare, îndeplinind îndatoririle legate de locul şi tagma sa, se va întâlni cu răbdarea şi osteneala – altfel spus cu crucea, pe care purtându-o cu seninătate va dobândi putere să urce neîmpiedicat la cer, pe Cruce, în viaţa de dincolo de mormânt.
Mai sunt o mulţime de alte cruci: crucea omorârii cugetării deşarte, crucea răstignirii propriului plac, crucea lepădării de toate plăcerile sau, una peste alta, crucea lepădării de sine cu de-amănuntul; şi, mai presus de toate, crucea dăruirii de sine lui Dumnezeu, când de la încredinţarea în voia lui Dumnezeu amorţeşte în om orice frământare privitoare la rânduirea sorţii sale vremelnice şi a celei veşnice.
Părţii de jos a crucii, ce intră în pământ, îi răspunde în crucea lăuntrică lepădarea de sine, prin care este brăzdat pământul inimii şi în ea se înfige crucea. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te purta cu tine însuţi aşa cum se poartă alţii cu cei lepădaţi de oameni. In călugărie, această lucrare ia noul chip al omorârii faţă de sine şi de întreaga lume. Călugărul este ca un mort, îngropat în pământ. Zidurile mănăstireşti sunt sicriul lui. Straiul călugăresc este linţoliul de îngropare. El părăseşte tot ce se află dincolo de zidurile mănăstirii şi în tot ce este nu găseşte nimic înrudit: e străin de toate şi toate îi sunt străine, aşa încât i se potriveşte pe deplin cuvântul Apostolului: mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii (Gal. 6, 14). Cine şi-a agonisit o asemenea aşezare sufletească a pus temelie trainică crucii lăuntrice şi călugăriei.
Partea de sus a crucii lăuntrice, sau care stă drept şi se îndreaptă în sus, este alcătuită de răbdare, adică de o asemenea tărie de a rămâne în propria hotărâre, încât n-o pot clinti nici un fel de piedici, nici un fel de nemulţumiri şi de osteneli. Fără răbdare nimeni nu poate rămâne în bine, şi cu atât mai mult nu poate rămâne călugărul în călugărie. Pentru mirean, răbdarea este statornicie în răbdarea tuturor ostenelilor care privesc îndeplinirea îndatoririlor lui; pentru călugăr, ea este pe deasupra neclintirea rămânerii în cinul lui şi în locul lui. In viaţa mirenească, orice pas faci te căleşti în răbdare – în călugărie, nici nu poţi să faci vreun pas fară răbdare. Cercetaţi tipicul mănăstiresc, şi veţi vedea ce arenă largă este în el pentru lucrurile răbdării. Numai cel care a murit sieşi şi lumii poate îndura aşa cum trebuie cele cerute acolo.
Partea cea de-a curmezişul a crucii lăuntrice călugăreşti este alcătuită de ascultare – aşezarea sufletească în care omul nu întreprinde, nu plănuieşte nimic de capul său, ci doar ascultă şi împlineşte fară cârtire hotărârile altora. Cel ascultător seamănă cu o minge, care se rostogoleşte fară să trosnească încotro o mână lovitura pe care a primit-o. El renunţă de bună voie la autonomia sa şi se face unealtă altora. El lucrează fie la sfatul, fie la porunca altora, fară să se încreadă nici în gândul, nici în dorinţa sa. Ca atare, el este pe de-a-ntregul deschis. Dacă alţii nu văd ceva rău în el, el se deschide singur celui ales sau pus să primească asta, ca nu cumva sub înfăţişarea binelui să se ascundă în el vreun rău.
Iată câte cruci! si asta nu este încă totul… De altfel, la ce bun să le înşirăm pe toate cu de-amănuntul?.. In ce priveşte rostul lor, nu e nevoie de vorbe multe – am arătat deja în ce stă el.
Purtând cu seninătate soarta ce ţi-a fost dată şi luptându-te bărbăteşte cu patimile şi poftele, mergi cu răbdare pe calea lucrurilor la care eşti îndatorat, silindu-te să ajungi pe tărâmul lipsit de tulburare al hotărâtei încredinţări în voia lui Dumnezeu.
Uniţi-le acum pe toate, şi veţi vedea că omorârea de sine faţă de toate dă intrare în mănăstire, răbdarea face neprimejduită petrecerea în aceasta, ascultarea cuprinde toată lucrarea celor care petrec în ea. Iată crucea cea din trei părţi, din care izvorăşte adevărata viaţă călugărească!
„Dar ce viaţă e asta?“, vor gândi unii. „Instrăinare de toate, lepădare de voia proprie şi ascultare, stingere întru răbdare a aproape oricărui simţământ – asta e oare viaţă?” Nu vă opriţi însă la cele dinafară. Fiecare dintre virtuţile călugăreşti arătate are în afara laturii aspre dinafară şi o latură lăuntrică, plină de viaţă şi bucurie, care fie că este presupusă de către ea, fie că se dezvoltă din ea. Astfel, răbdarea este sprijinită şi trăieşte prin nădejdea că osteneala călugărească nu e zadarnică. Nădejdea umple inima de bucurie în urma neîndoirii de primirea celor aşteptate, şi prin această bucurie îndulceşte chinul cel arzător al răbdării ostenelilor. De aceea, cel ce rabdă se bucură şi mai degrabă se desfată decât pătimeşte, în ciuda faptului că ceilalţi îl văd multpătimitor.
Ascultarea prinde viaţă de la dragoste. Ascultarea este lepădare de propria iniţiativă şi de propria socotinţă – lucrările care ne sunt cele mai de preţ. Mare putere trebuie să ai pentru a te birui pe tine însuţi şi a renunţa la ele.
Prin puterea voinţei poţi, bineînţeles, să te sileşti, şi hotărârea neclintită are parte în această privinţă de reuşită – însă atâta vreme cât ea lucrează de una singură, lucrările ascultării seamănă cu frângerea unor crăci uscate. Numai dragostea are putere să împărtăşească ascultării însuşirea de a se mlădia fară a suferi dureri. Unde este dragoste, acolo totul se face cu drag, cu uşurinţă şi cu repeziciune. Numai ascultarea din dragoste umple de bucurie toate ostenelile la care este îndatorată.
In fine, omorârea de sine faţă de lume prinde viaţă şi e stârnită prin credinţă: aşa trebuie să fie şi altfel nici nu poate fi aceasta, dacă cel ce a prins poftă de vieţuirea călugărească vrea să fie în ea ceea ce se cuvine a fi. Sfânta credinţă ne spune că am fost zidiţi pentru viaţa în Dumnezeu, însă am căzut de la El în lanţurile egoismului şi farmecelor lumii, şi că din această pricină cel ce doreşte să se scoale din nou pentru viaţa în Dumnezeu trebuie să moară faţă de sine însuşi şi faţă de lume. In condiţiile în care omul nutreşte dorinţa vie de binele cel adevărat, această încredinţare de faptul că este neapărată nevoie de rânduiala dată hrăneşte omorârea de sine faţă de toate şi îi dă viaţă, mai ales în legătură cu altă încredinţare, şi anume că doar prin această aşezare sufletească omul se poate altoi pe Hristos şi, răstignindu-se împreună cu El, poate primi din El depline puteri de viaţă.
Astfel, temelia crucii lăuntrice este alcătuită de credinţă dimpreună cu lepădarea de sine, altfel spus cu omorârea de sine faţă de toate; partea ei cea de-a lungul este răbdarea întărită de nădejde, iar partea cea de-a curmezişul e ascultarea însufleţită de dragoste.
Dacă e să asemuim crucea unui pom, atunci rădăcina acestuia va fi credinţa, din care cresc mai întâi de toate lepădarea de sine şi hotărârea de a lăsa toate şi a te apuca de un singur lucru: mântuirea sufletului întru depărtarea de toate cele lumeşti. Din lepădarea de sine se naşte dragostea gata de orice ascultare; din ascultare sau în acelaşi timp cu ea creşte răbdarea încununată de nădejdea care urcă la cer – în cele mai dinlăuntru, dincolo de catapeteasmă, după cuvântul apostolului. Unde se află toate aceste aşezări sufleteşti, acolo pomul crucii nu stă aşa, golaş, ci are multe ramuri ale virtuţilor de tot felul, este acoperit de frunzele purtării bune dinafară şi aduce belşug de roade ale faptelor celor bune. Acolo este uitare de lume şi de obiceiurile ei, necurmată petrecere în mănăstire fară a ieşi nicăieri din ea, dragoste de însingurare, osteneală în rugăciunea din chilie şi din biserică, postire, neobosire în lucrul de mână, ajutorarea cu drag a altora, iertarea, îndemnarea frăţească la cele bune, pacea, înfrânarea ochilor, a limbii şi a urechilor şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Fericit sufletul care, intrând înlăuntrul său, va afla toate acestea în inima sa! Acesta este semnul învederat că pomul crucii a fost înălţat în el, împlântat temeinic, şi că are din belşug putere lăuntrică vie, aşa că acest pom poate fi numit în chip nemincinos pom purtător de viaţă, şi nu numai îndeobşte, ci anume pentru inima omului cu pricina.
Astfel vieţuind, vom dobândi fară îndoială putere şi îndrăznire spre a urca fară împiedicare la cer pe Cruce după ieşirea din această viaţă!
Domnul să ne înţelepţească pe toţi ca să facem astfel. Cel ce cârteşte împotriva sorţii sale, care slujeşte patimilor, cel care se leneveşte să îşi îndeplinească îndatoririle, cel care este împlinitor al propriului plac şi cugetător de cele deşarte poartă şi ei cruci, dar nu spre mântuire... Să ne izbăvească
Fără cruce nimeni nu s-a mântuit şi nu se va mântui. Domnul de această nechibzuinţă, întru care ne pierdem aşteptând să ne mântuim, fară a bănui cursele vrăjmaşului, care în acest fel ne încurcă şi ne pregăteşte să-i cădem jertfa în cealaltă viaţă. Domnul a intrat întru slavă după ce a pătimit pe Cruce: şi toţi câţi urmează Lui intră în împreună-proslăvirea cu El printr-un fel de cruce. Doriţi să intraţi întru această slavă? Suiţi-vă mai întâi pe Cruce, şi de-abia de pe Cruce veţi merge la cer. Amin!
(postat pe fb de ioan monahul)
ioanelixir 